Nu există comentarii încă

Consecințele unei biserici închise între patru ziduri!

În ultima vreme am asistat la o avalanșă puternic mediatizată ce promovează cu nonșalanță așa-zisa victorie a homosexualilor. De la paradele din vară ale minorităților sexuale din București, ce promovau în stil propagandistic atât iubirea de invidiat a celor gay, cât și fobia sau ura nedemnă a creștinilor tradiționaliști („Noi iubim”, „De ce ne urâți?”, „Vrem R.E.S.P.E.C.T”) până la decizia de semnare a legii federale care protejează uniunea persoanelor de același sex în Statele Unite… toate ne arată o inversare stupefiantă a valorilor fundamentale, valori cunoscute sub paradigma iudeo-creștină.
Analizând lucrurile „la rece”, pot spune cu claritate morală că, în acest moment, din păcate, majoritatea morală nu mai are puterea să legifereze moralitatea publică occidentală, lucru care contrazice însăși esența democrației. Desigur cu toții ne întrebăm cum de s-a ajuns aici?
Înainte să arătăm cu degetul spre alții, ar fi mai înțelept să începem critica dinspre interior spre exterior.
Privind contextul moral, nu pot spune decât că o societate fără Dumnezeu, sau mai bine spus într-o lume în care în mod intenționat și sistematic Dumnezeu este marginalizat, lucrurile nu pot decât să degenereze. Nu m-ar mira dacă în câțiva ani se vor accepta, legal vorbind, și alte forme sexuale deviante (pedofilia, zoofilia etc.) Cine știe? Dar dacă am începe analiza privind doar la context, am face o mare greșeală. Fiecare creștin (și implicit fiecare confesiune / denominație) ar trebui să se întrebe în modul cel mai serios cu ce se ocupa în momentul în care a sesizat direcția greșită spre care se îndrepta societatea.
Și poate n-ar fi rău în acest sens să răspundem atât individual, cât și colectiv, la câteva întrebări:
  1. De ce nu am sesizat mai dinainte vântul schimbărilor sociale? De ce trebuie să fim, ca biserică, în general reactivi și nu proactivi?
  2. De ce biserica nu mai poate fi un factor important în luarea deciziilor ce țin de bunul mers al tuturor cetățenilor? Ține doar de secularizarea Occidentului sau de irelevanța bisericii? Sau, poate… amândouă?
  3. De ce nu ne putem uni toți creștinii ca o singură voce – indiferent de culoare, rang, sex sau educație – pentru a opri sau măcar a frâna demersul acesta imoral?
Chiar trebuie să acceptăm toate deciziile prostești ale societății ca fiind ireversibile? Chiar nu se mai poate opri tăvălugul? Cu adevărat minoritățile sexuale să conducă o lume creștină globală care, statistic vorbind, este încă majoritară?
Lucrurile oricum sunt complicate și ar necesita multă discuție, dar propun aici o idee de la care să pornească un dialog constructiv: cred că este timpul să ne oprim din a trăi și din a promova falsa dihotomie a separării religiei de stat.
Evanghelia nu este doar spirituală și interioară. Ea are un caracter profund politic și exterior. Evanghelia mântuie, civilizează, contribuie la bunul mers al societății și, mai presus de toate, face posibilă venirea Regelui pe pământ pentru a instaura din nou pacea și armonia pierdute în Eden.
Vorba lui N.T. Wright: „Isus vine; între timp, plantează un copac!” Realitatea sumbră este că ne-am închis în biserici, speriați de imensa sarcină de a guverna lumea. Am „pasat” această responsabilitate pe umerii altora, în timp ce lamentăm starea mediului înconjurător și a națiunii. Păi, cine trebuia să aducă soluția, dacă nu creștinii și Biserica?
Dar, bineînțeles, „noi nu ne implicăm în politică” pe fondul ideii că e mizerabilă și vine de la cel rău, uitând în tot acest timp că suntem inconsecvenți cu propria noastră logică. Oare rugăciunile pentru cei care ne conduc națiunea nu sunt o expresie a implicării noastre? Ba da, cu specificația că nu este o implicare vizibilă în fața lumii.
În concluzie, propun o revizuire a perspectivei noastre asupra scopului pentru care Dumnezeu a venit pe pământ. Scopul întrupării nu a fost doar transformarea omului, adică să îl facă un pic mai cuminte, mai ascultător și eventual un pic mai bun cu vecinul.
Mântuirea privită prin prisma aceasta îngustă este în cel mai bun caz incompletă. Salvarea are de-a face cu iertarea, transformarea, restaurarea și împuternicirea omului pentru a fi un adevărat partener în lucrarea cosmică de a uni din nou cerul cu pământul (adică lumea lui Dumnezeu și lumea noastră) și pentru a se asigura că voia lui Dumnezeu se face pe pământ așa cum ea deja se împlinește în ceruri.
Să trecem la lucru deci, cât încă mai este zi!
Ultimele postari ale lui Adrian Vlad (vezi toate)
Distribuie pe Facebook
Author: Adrian VladPastor al Bisericii „Efraim” Târgoviște Adrian Vlad este absolvent al facultății de Teologie pastorală în cadrul Institutului Teologic Penticostal – București (2008) și al programului de master în Istoria gândirii creștine în cadrul Pentecostal Theological Seminary (Tennessee, SUA). A colaborat cu colegiul Ekklesia, ramura din Nashville, TN, predând un curs de specializare (Divine Healing). În prezent, urmează un program de Doctor of Ministry (Predicare și Leadership) în cadrul Seminarului Asbury Theological Seminary din Kentucky SUA. Este asistentul coordonatorului strategic ProLider. În 2011 s-a căsătorit cu Ronela-Iemima Vlad și împreună au trei copii, Rebeca, Daniel și Anna.

Postează un comentariu