Nu există comentarii încă

(co)VID-urile aduse la suprafață de COVID – 19 (5)

Epidemia de COVID-19 a adus la lumină mai multe (co)Vid-uri lesne de observat în viața credincioșilor sau a bisericii. Fără pretenția unui studiu exhaustiv am amintit până acum despre (co)Vid-urile de discernământ și responsabilitate, foarte evidente și acum, la multe săptămâni de la izbucnirea pandemiei, dar și (co)Vid-ul de soluții (mai ales când este vorba de Cina Domnului sau de a înlocui programul de duminica) și (co)Vid-ul practicării disciplinelor spirituale.

În loc de concluzie voi încheia acest articol, întins pe mai multe episoade, aducând în atenția voastră un alt (co)Vid, cel al pregătirii Bisericii și liderilor pentru situații de criză.

Observând reacțiile credincioșilor din proximitatea mea virtuală, dar și declarațiile unor lideri evanghelici, realizez că pentru mulți dintre ei epidemia aceasta este așa, ca o pană de curent. Se sting becurile, se opresc calculatoarele și imprimantele, dar nu e nicio problemă. Avem servere, avem back-up. Status-quo-ul nu ne este afectat. Între timp ieșim pe balcon, ne bem cafeaua rămasă în ceașcă așteptând să revină curentul și să ne reluăm treaba de unde am lăsat-o.

Eu nu văd lucrurile deloc așa. După părerea mea, nu o să ne mai putem întoarce exact acolo unde am lăsat lucrurile, iar viața Bisericii se va schimba radical în urma acestei crize. Mai cred și că, prin această pandemie, Dumnezeu a vrut să comunice multe adevăruri atât lumii cât și Bisericii Sale. În acest material vreau să ating un singur aspect (din mai multe) pe care l-am înțeles eu din ceea ce se întâmplă.

Pentru mine, această criză, a fost ca un extemporal neanunțat pe care Domnul l-a dat Bisericii Sale și, implicit, liderilor ei.

În toate pasajele de factură escatologică, în care Isus enumeră tipurile de crize și încercările care vor veni peste omenire (printre care și epidemii), El scoate în evidență pe de o parte caracterul lor surprinzător, iar pe de altă parte face avertizări serioase cu privire la posibilitatea ca noi să nu fim pregătiți pentru a întâmpina crizele. Fiți gata! Veghiați! Nu știți ceasul! – ne spune El mereu (Matei 25-26).

Predicăm atât de des despre faptul că suntem urâți și că o inevitabilă prigoană va veni peste noi curând. Cu toate acestea, nu facem absolut nimic care să indice că am crede măcar puțin din ceea ce predicăm, că am începe să ne pregătim. Dumnezeu n-a îngăduit încă să ni se întâmple ceea ce predicăm pentru că ne iubește. Ne-a arătat totuși, în aceste zile, cât de slabi și de nepregătiți suntem pentru un scenariu despre care tot vorbim, tot predicăm și pe care îl tot anunțăm. Gândiți-vă că la ceea ce experimentăm acum, adică imposibilitatea de a ne aduna împreună, ar mai trebui să luăm în considerare faptul că liderii ar fi foarte probabil întemnițați, că nu ar mai putea da comunicate și că internetul și telefonia ar fi închise.

Așadar, fără să devenim paranoici și fără să ne însușim tot felul de teorii conspiraționiste, nu ar trebui să ne gândim foarte serios, încă de acum, cum am putea modela bisericile locale pentru a fi mai flexible și a putea răspunde mai ușor și rapid la orice situație de criză?

Vă propun să începem să ne gândim la biserica amfibie. Nu este un concept nou. Ziditorul a creat deja viețuitoare amfibii, capabile să trăiască în două sau trei medii diferite. Omul crează vehicule amfibii. Biserica primară a fost o biserică amfibie. A avut succes într-un context prietenos, de pace (Fapte 2:41-47; 9:31), dar și-a continuat misiunea, triumfător, și în vremuri de prigoană teribilă (Fapte 8:1; 12:1-2). Nimic nu a împiedicat-o să își atingă scopurile pentru care a fost adusă în ființă prin jertfa Domnului Isus și în urma botezului cu Duhul Sfânt.

Din perspectiva mea, biserica amfibie este acea comunitate a sfinților care își duce la bun sfârșit misiunea încredințată de Domnul ei, aceea de a face ucenici din toate națiunile, atât într-un climat favorabil, de libertate, cât și în vremuri de criză sau de persecuție, când anumite libertăți sunt limitate sau anulate.

Este biserica ce înflorește trecând prin văi înverzite, dar este și biserica ce traveresează cu bine deșerturile sufocante și fără apă.

Pandemia ne-a arătat clar că noi nu suntem o biserică amfibie. Nu mai știm să funcționăm în vremuri de criză. Am uitat sau ne-am pierdut acele însușiri care ne-au ajutat nu doar să supraviețuim, dar și să creștem numeric și spiritual într-un context politic și religios ostil cum a fost cel din vremea comunistă.

Caracteristicile fundamentale, comune tuturor bisericilor care au rezistat în vremuri de criză, observate în întrega istorie a bisericii au fost mereu acestea: structura lor flexibilă, descentralizarea conducerii, împuternicirea laicilor sau mutarea vieții bisericii din întâlnirile publice (controlate sau interzise) în grupuri mici, mai greu de controlat sau localizat. Sigur, acum nu avem de-a face cu o prigoană, îmi veți spune. Așa e. Dar biserica amfibie e soluția nu doar pentru timpuri de persecuție ci și pentru astfel de vremuri când nu mai putem funcționa ca înainte. Așadar ce-ar fi să ne gândim chiar de pe acum la organizarea bisericii pe grupuri mici, așa cum existau în biserica primară și în multe din bisericile noastre în timpul comunismului?

În vremurile bune, pentru mulți păstori ar fi fost o nebunie să ia în considerare un astfel de scenariu. Cum să renunțe la trei-patru programe săptămânale și să îi lase pe oameni să se adune în grupuri mici? Ei bine, acum nu sunt nici programe și nu sunt nici grupuri mici. După înțelegerea mea și din experiența mea (am început o astfel de biserică în 1993) în nicio altă formă de organizare nu se poate împlini mai bine misiunea bisericii ca într-una care ia în considerare, în modul cel mai serios, funcționarea în grupuri mici. De departe ucenicia, edificarea, evanghelizarea, studiul biblic, formarea de noi lideri, ajutorarea sau darea de socoteală au cadrul cel mai prielnic de desăvârșire într-o astfel de structură. Și chiar dacă în acest timp ne este impusă distanțarea fizică, tehnologia ne permite în mare măsură să pornim cel puțin o astfel de structură flexibilă care să ne ajute să ne îndeplinim mandatul lăsat de Capul Bisericii, Isus.

Încurajând organizarea bisericii în grupuri mici nu contest sau minimalizez importanța adunărilor comune pentru credincioși. Biserica înseamnă și celebrare și părtășie cu cei răscumpărați. Și dacă Domnul va îngădui ne vom reîntâlni desigur, cu toată comunitatea, pentru a avea sărbători și pentru a ne bucura împreună.

S-ar putea să mai treacă însă până atunci și s-ar putea, de asemenea, ca astfel de crize (sau altele chiar mai acute) să revină și mai des, iar biserica ar trebui pregătită să funcționeze atât într-un mediu prietenos și liber, cât și într-unul ostil sau cu limitări.

Biserica amfibie își dezvoltă așadar, chiar în vremuri de acalmie și de libertate, forme de organizare care îi permit să treacă cu multă ușurință la practici prin care poate continua împlinirea scopurile pentru care există: glorificarea lui Dumnezeu, edificarea membrilor ei și evanghelizarea celor pierduți și în timpuri de persecuție sau crize.

Spuneam, mai înainte, că această pandemie a fost un extemporal neanunțat nu doar pentru biserică, dar și pentru liderii ei. Nu e treaba mea să dau calificative pastorilor și comitetelor. Fiecare se poate evalua și poate observa dacă soluțiile implementate până acum au ajutat biserica, sau nu, să își continue misiunea pentru care există.

Metamorfoza unei biserici care funcționează aparent bine în condiții normale, într-o biserică amfibie, care își poate îndeplini cu succes misiunea ei și în timpuri de criză este o chestiune ce ține de leadership. Ea cere mult curaj, determinare, răbdare și înțelepciune. Ea cere smerenie. Ea cere recunoașterea faptului că am greșit mulțumindu-ne să avem în clădiri doar convertiți și nu ucenici maturi în Hristos. Ea cere recunoașterea faptului că am greșit preocupându-ne mai mult de realizarea unor programe spectaculoase decât de spiritualitatea celor care participă la programe. Și cere recunoașterea faptului că pentru ucenicie cadrul ideal este grupul mic.

Mulți pastori, chiar dacă știau ce multe sunt beneficiile grupurilor de casă, nu au dus biserica spre o astfel de organizare din cauza fricii și a neîncrederii. „Dacă un lider ia grupul și pornește o altă biserică?” sau „Ce o să zică alte biserici că noi ne adunăm doar o dată pe săptămână?” sunt cele mai comune întrebări pe care le-am auzit și le mai aud. Nu cred că frica și neîncrederea ar trebui să oprească un astfel de proces.

Personal nu cunosc nicio comunitate care s-a divizat din cauza grupurilor de casă. Dar știu sute de biserici, fără grupuri de casă, care s-au divizat în mod dureros și scandalos.

Adevărata măsură și capacitate a liderilor de a conduce se arată în vremuri de criză.

Crizele sunt momente surprinzătoare care cer răspunsuri surprinzătoare. Iar acum rolul principal al liderilor este acela de a crea și de a facilita contexte și forme noi care să ajute biserica să își îndeplinească misiunea în această situație neașteptată în care se află. Inteligența este abilitatea de a te adapta – spunea Stephen Hawking. Acum ne aflăm într-un astfel de timp. Trebuie să ne adaptăm la situații noi, nemaiîntâlnite. Ca să trecem dincolo de criză poate va trebui să renunțăm la forme vechi și foarte dragi nouă tuturora. Poate va însemna să adoptăm sau să creăm forme noi, neuzuale, în care să turnăm funcțiile de bază ale bisericii.

Aceasta este marea provocare pentru lideri. Bisericile celor care înțeleg ce se întâmplă, caută soluții și încep de acum implementarea lor vor face față și vor trece cu bine dincolo de crize; ale celorlalți se vor cufunda și mai mult în confuzie și în incertitudine.

În limba japoneză, simbolul pentru cuvântul criză este o combinație a două simboluri: unul semnificând pericolul și celălalt oportunitatea (Koyama). Japonezii au înțeles că atunci când vine o criză nu trebuie doar să se alarmeze gândindu-se la pericolele care ar putea apărea. Ei știu că odată cu criza vin nebănuite și nesperate oportunități pe care cei informați și îndrăzneți le fructifică.

Așa că, dacă tot avem timp pentru reflecție și introspecție, vă propun să vă răspundeți vouă înșivă la două întrebări:

1. Ce lecții am învățat în timpul acestei crize?

2. Ce voi face cu ceea ce am învățat?

 

Distribuie pe Facebook

Postează un comentariu