Nu există comentarii încă

(co)VID-urile aduse la suprafață de COVID-19 (4)

În articolele anterioare am amintit câteva dintre (co)VID-urile aduse la suprafață de COVID-19, în viața credincioșilor și a Bisericii, (co)VID-uri pe care le-am remarcat cu destulă ușurință, fără să îmi propun să fac un studiu exhaustiv al lor.

(co)Vid-urile de discernământ și de responsabilitate (Partea întâi)fost primele pe care le-am observat și care sunt încă prezente în mod evident, la săptămâni bune după declanșarea epidemiei, atât la credincioși, cât și în societate.

Am amintit apoi de (co)Vid-ul de soluții la problemele apărute în urma interzicerii adunărilor publice de către autorități. Cele mai mari sunt legate de înlocuirea „programului” bisericii (vezi Partea a 2-a)și de administrarea Cinei Domnului (Partea a 3-a). Dacă în privința programelor s-au găsit ceva „surogate”, în ceea ce privește consecințele (co)VID-ul de solutii la Cina Domnului suntem încă la începuturi. În săptămânile și lunile viitoare vom realiza cât de nepregătiți am fost.

(co)VID-ul practicării regulate a disciplinelor spirituale de către credincioși este un alt aspect îngrijorător, care ține de spiritualitatea creștină, adus la suprafață de COVID-19, pe care vreau să v-il supun atenției.

La prima vedere, chemările publice la post și la rugăciune, atât la nivel național cât și la nivel planetar, par a contrazice afirmația mea. Se pare că ne rugăm și postim mai mult ca oricând! Dacă am intra în toate grupurile de inițiativă care ne-au chemat la post și la rugăciune ar trebui să postim aproape toată săptămâna și să ne rugăm destul de multe ore, în fiecare zi. Iar chemările la post și la rugăciune continuă și acum.

Nu vreau să bagatelizez aceste importante discipline spirituale. Dimpotrivă. Le practic cu consecvență (dacă mi se permite nebunia de a spune asta) și cred că prezența lor este esențială în viața credincioșilor și, implicit, a Bisericii. Oare aceste chemări nu scot cumva la lumină tocmai o formă acută de vinovăție ca urmare a lipsei practicării constante a postului și a rugăciunii?

Sincer, mă îndurerează să aud strigări la post și la rugăciune doar când ne amenință o epidemie, o criză morală sau războiul. Și mă întreb: oare aceste urgii nu vin tocmai pentru că rugăciunea și postul lipsesc din viața curentă a credinciosului și a Bisericii? România a fost tot aici și înainte de COVID. Doar acum ne-am amintit de ea? Doar acum ne pasă de ea?

Nu sunt deja suficiente pandemii în România (avorturi, divorțuri, violență, corupție, droguri, pornografie, trafic de persoane etc) pentru ca lanțul postului și al rugăciunii să nu se mai sfârșească niciodată din bisericile noastre?

Moravienii au format un lanț al rugăciunii mai lung de 100 de ani fără să fi fost determinați de vreo criză. Pentru ei rugăciunea nu era o soluție la crize, ci, așa cum spunea Sfântul Augustin, era respirația sufletului.

Păstorii onești, care își cunosc bine turma și care sunt la zi cu studiile și sondajele despre viața spirituală a generației noastre îmi vor da dreptate.

Timpul devoțional al credinciosului modern lipsește aproape cu desăvârșire sau, dacă mai este practicat, se aseamănă mai degrabă cu un mic dejun frugal, consumat pe mașină, între locuință și birou.

În ceea ce privește Cuvântul (Scriptura), până acum, cei mai mulți credincioși au fost obișnuiți să își ia în mână „bolul”, să se ducă la întâlnirile săptămânale ale bisericii și să îl umple cu „mana” necesară pentru următoarele zile. Hrana era deja preparată. Fără să ne dăm seama, într-un timp relativ scurt, noi păstorii am încurajat apariția unei largi mase de consumatori de programe care nu mai studiază Scriptura pentru ei înșiși. Se mulțumesc doar cu ceea ce primesc duminica în biserică sau cu ce găsesc pe internet.

Sigur, nici acum nu este penurie de hrană spirituală. Dimpotrivă, este o abundență nemaiîntâlnită anterior. Toate ofertele s-au mutat on-line, în spațiul virtual. Credincioșii pot găsi aici mesaje mult mai bune decât au avut ei vreodată în biserici. Provocarea serioasă apare însă în a-i ajuta pe credincioși cum să citească singuri și să se hrănească singuri din Cuvânt. Să își prepare singuri hrana. Să înțeleagă că nu este suficient doar să asculte predici, ci că este crucial pentru creșterea lor spirituală să studieze sistematic Biblia, să mediteze la cuvânt și să se aștepte ca Duhul Sfânt să le vorbească personal. Iar acum este cel mai bun timp pentru a cultiva și a întreține această frumoasă îndeletnicire.

Nu doar dependența de hrana de-a gata a credincioșilor ar trebui să ne îngrijoreze însă în acest timp. Pe lângă mesaje excelente există și multe oferte de calitate îndoielnică. Să fiu mai clar, cred că niciodată nu au fost atât de multe mesaje populiste, niciodată atât de mult „junk food”, niciodată atât de mult fake ca acum. Iar acei credincioși care privesc mai mult la ambalajul strălucitor decât la conținut, care nu și-au format ochiul spiritual să vadă câte E-uri sunt în produs, vor ieși din perioada de pandemie cu mari probleme de sănătate spirituală.

Cred însă, că cea mai mare încercare pentru credincioși, când vorbim despre disciplinele spirituale, vine în legătură cu practicarea solitudinii și a introspecției.

Creștinii moderni, obișnuiți să călătorească prin lume doar la viteză maximă, nu și-au așteptat poate niciodată propriile suflete să-i ajungă din urmă. Acum au fost nevoiți să se oprească.

La mulți însă, teama de a sta de vorbă cu ei înșiși este mai mare decât cea de COVID – 19. Doar ordonanțele militare îi țin în casă. Biblia ne vorbește despre rolul crucial al solitudinii și introspecției în a ne regăsi pe noi înșine, a ne cunoaște mai bine chemarea și a-L cunoaște mai bine pe Cel ce ne-a chemat. Aproape toți marii oameni ai Scripturii s-au bucurat de timpuri de solitudine care le-au marcat apoi în mod fundamental slujirea. Așa că nu încercați să scăpați de solitudine și de introspecție refugiindu-vă în divertisment sau lăsându-vă prinși în captivitatea rețelelor de socializare. Solitudinea și introspecția sunt o mare binecuvântare de care putem avea parte în aceste zile.

Poate că acum Domnul ne „impune” practicarea lor, îngăduie un fel de recuperare a lor, așa cum a procedat odinioară cu poporul israel. În timpul când l-a dus în robie, pe lângă disciplinare, Dumnezeu a urmărit și o recuperare a Sabatelor (70 de ani) pe care se pare că poporul le-a călcat timp de sute de ani: „…până ce țara și-a ținut Sabatele ei și s-a odihnit…” (2 Cron 36:21).

Nu știu dacă acum, în timpul epidemiei, mai putem schimba ceva, așa din mers, în cea ce privește disciplinele spirituale, înafară de a-i conștientiza și încuraja pe credincioși să le practice. Și nu numai pe cele amintite mai sus, dar și pe cele ale simplității, dărniciei, supunerii, slujirii, mărturisirii sau sărbătoririi.

Va fi necesară însă o revizuire radicală a „curiculei” Bisericii, după ce epidemia se va fi sfârșit, pentru ca în comunitățile sfinților să poată fi formați credincioși maturi, practicanți din convingere ai disciplinelor spirituale (nu în mod circumstanțial), care vor fi în stare, dacă va fi cazul, să supraviețuiască crizelor indiferent de gravitatea lor, de forma lor sau de durata lor.

 

Va urma…

Distribuie pe Facebook

Postează un comentariu