În direcția discutată până aici (vezi partea întâi și partea a doua), continuăm subiectul vidurilor care au fost aduse la suprafață de COVID-19.
Dacă în privința programelor de biserică am găsit ceva surogate pentru criză, mult mai grea se pare a fi găsirea unei soluții acceptate de majoritatea păstorilor (dar și a credincioșilor) cu privire la Cina Domnului. Putem face Cina Domnului înafara clădirii și dacă da, cum?
Liderii importanți din cadrul denominațiunilor evanghelice propun amânarea Cinei Domnului până când ea va putea fi celebrată întocmai ca și mai ‘nainte. Chiar dacă din explicarea deciziei lor răzbate mai mult tema de a nu pierde controlul asupra dreptului de a administra un act de cult important, decât argumentația teologică, cred că amânarea este cea mai bună soluție acum. Mă gândesc la un termen scurt și mediu (câteva luni). Pe de altă parte, nu ne putem eschiva de la a da un răspuns pertinent și biblic la toate aceste întrebări care au fost iscate acum cu privire la Cina Domnului.
Ce ne facem dacă pandemia ține un an? Dacă astfel de epidemii vor reveni constant? Dacă, așa cum predicăm deseori, va veni prigoana și lăcașurile de cult vor fi închise? Nu cred că e înțelept să spunem: „Vom vedea noi atunci!” Asta arată iresponsabilitate. Cred că Domnul așteaptă de la noi ca, bazați mai mult pe Scripturi decât pe tradiții, conduși de Duhul Sfânt și nu de teama de oameni, să găsim soluții de bun simț, la care să consimtă cei mai mulți păstori și credincioși, pentru ca, atunci când crize asemnănătoare vor reveni, fiecare credincios să știe cum poate să ia Cina Domnului.
O primă întrebare și provocare: este viabilă și acceptabilă soluția propusă de păstorii unor biserici, care au programe on-line, ca Cina Domnului să fie luată acasă de credincioși, cu elemente procurate de ei înșiși, în timp ce urmăresc pe internet păstorul care se roagă pentru pâine și vin în clădirea bisericii? Păstori cu greutate din denominațiunilor evanghelice au răspuns că nu ar trebui luată nicidecum în calcul această soluție, chiar dacă nu ne împărtășim deloc o perioadă lungă de timp. Dacă o facem în acest fel înseamnă că desacralizăm Cina Domnului.
După cum ați văzut nu sunt deloc adeptul mutării Bisericii în spațiul virtual. Dar dacă am fost de acord până acum cu servicii on-line și le-am considerat un mare pas făcut de Biserică în acomodarea ei cu secolul în care viețuiește, de ce acum, când e vorba de Cina Domnului am considera că este prea mult? Dacă nu credem că elementele simbol (pâinea și vinul) pot fi binecuvântate prin rugăciune, de la distanță, înseamnă că și rugăciunile făcute de păstori, prin internet, pentru cei bolnavi care sunt acasă sau în spitale, pentru cei cu nevoi și probleme sunt inutile… Înseamnă că toate aceste programe bisericești transmise pe internet ar trebui considerate niște spectacole ieftine de vanitate, la care ar trebui să renunțăm, dacă Duhul Sfânt nu operează dincolo de zidurile bisericii.
Sigur că această soluție, dincolo de disputele teologice pe care le iscă, are și ea neajunsurile ei. Cred că cel mai important (care se va regăsi și la alte variante propuse) este acela al libertății de cuget. Oricât de liberi și de moderni am fi, trebuie să recunoaștem că sunt credincioși pentru care o Cină a Domnului on-line este prea mult. Apoi, un alt aspect care nu poate fi neglijat, de asemenea, ar fi acela că nu toți credincioșii se pot sincroniza cu ceilalți, deoarece nu toți au tehnologia necesară de a accesa Cina Domnului on-line.
Pentru bisericile mai mici există și soluția ca păstorul și lucrătorii ordinați să se ducă la biserică, să se roage pentru pâine și vin, să facă mici kit-uri de împărtășanie (pachețele) pe care să le trimită apoi la toți membrii prin interpuși. Această variantă există și azi și probabil că ar fi ușor de acceptat și la o scară mai largă. Dar aici există marele pericol (cum de altfel s-a și întâmplat), acela de a transmite COVID-ul prin Cina Domnului.
Poate ar trebui să reflectăm la o variantă a acestei soluții (practicată în multe biserici din Occident) și să solicităm unei companii creștine din industria alimentară (ce zic frații de la Panemar?) producerea unor kit-uri individuale pentru Cina Domnului, ambalate în condiții optime de igienă, care ar putea fi folosite cu succes în viitor. Cum am trecut, tot din motive de igienă, de la un pahar la păhărele nu văd de ce nu s-ar putea? Cina Domnului (în ceea ce privește forma de comuniune), așa cum a fost ea administrată de Domnul Isus în odaia de sus nu va mai putea fi reprodusă aproape niciunde în zilele noastre.
O altă variantă propusă de a lua Cina Domnului, și care a stârnit reacții tot atât de vehemente ca prima (cea internetizată), a fost aceea ca ea să poată fi administrată în familie. Mă miră ostilitatea unor păstori față de această variantă deoarece argumentele în favoarea acestui model sunt bine susținute în Scriptură și în istoria bisericii primare. Știm și predicăm bunăoară că Cina Domnului este și expresia nou-testamentară a Paștelui. Primul Paște, datorită condițiilor speciale a fost celebrat în familii (Exod 12). După ce poporul a ajuns în țara promisă, Paștele a fost sărbătorit altfel, în mod colectiv, în Templu, la Ierusalim. Condițiile și contextul sunt cele care determină forma de celebrare. Semnificația rămâne aceeași.
Biserica primară se aduna în case. Tot în case celebra și Cina Domnului (Fapte 2:42-46, Romani 16).
Nici nu se putea altfel. Aduceți-vă aminte că după revărsarea Duhului Sfânt, la Cincizecime, s-au adăugat la numărul ucenicilor nu mai puțin de trei mii de suflete (Fapte 2:41). Ceva mai târziu, numărul credincioșilor a ajuns la cinci mii (Fapte 4:4). În momentul acela singurii „ordinați” erau cei 12 apostoli. Abia mai târziu, și pentru alte îndatoriri, au mai fost ordinați șapte bărbați ca diaconi (Fapte 6). Vă închipuți că Cina Domnului era administrată la toți cei cinci mii de credincioși numai și numai de către cei 12 apostoli ordinați? Eu nu cred. Evident, Cina Domnului se celebra în case, era administrată de credincioși maturi și acest lucru nu știrbea nicidecum caracterul ei solemn.
De ce, așadar, Cina Domnului nu ar putea fi luată în condiții excepționale în familie (sau familia largită) dacă această criză se prelungește peste măsură de mult? Dacă tot dăm dispense pentru prezbiteri, să facă lucrări specifice păstorilor, nu am putea da dispense capilor de familie să administreze Cina Domnului? Dacă unui soț și părinte credincios nu i se poate permite să administreze Cina Domnului familiei lui, în timpuri de criză, atunci cred că avem o mare problemă. Înseamnă că am eșuat în a fi Biserica Domnului Isus, promotoarea preoției tuturor credincioșilor și am devenit (mult prea repede) o instituție preocupată doar de propria-i supraviețuire.
Sigur, trebuie să recunosc că nici această variantă, pentru care sunt deschis, nu răspunde pe deplin tuturor situațiilor în care se află bisericile locale azi (persoane singure, chestiuni de cuget atât la cei care dau cât și la cei care primesc Cina Domnului), dar ar soluționa administrarea Cinei Domnului pentru o bună parte a credincioșilor, dintr-o anumită biserică locală, și ar fi și mai aproape de spiritul Scripturii.
În concluzie, în ceea ce privește Cina Domnului, amânarea administrării ei pe o perioadă de câteva luni mi se pare o bună variantă. Dacă însă criza se întinde la nesfârșit, nu cred că soluția cea mai bună ar fi ca, de la nivel central, un număr relativ mic de lideri, să ia o decizie și să îi oblige pe toți credincioșii să procedeze într-un anumit fel. Bisericile noastre sunt deja foarte diferite unele de altele: avem biserici uriașe, cu mii de membri dar și biserici mici cu o duzină de credincioși; avem biserici de oraș, supertehnologizate, dar și biserici de țară unde nu toată lumea are un smartphone sau tabletă; avem biserici destul de tradiționale, pentru care a lua Cina Domnului dintr-un singur pahar este o chestiune de viață și de moarte, dar și biserici mai libere pentru care a experimenta o formă nouă în chestiunea administrării Cinei nu ar fi o mare problemă.
Cred că ar trebui să avem o mai mare încredere în conducerea bisericilor locale și să lăsăm liderilor locali dreptul de a explora și de a identifica, împreună cu credincioșii, acele forme de administrare ale Cinei Domnului (sau combinații de forme) care se potrivesc cel mai bine contextului în care se află fiecare biserică în parte.
Așadar, fără să încălcăm spiritul Scripturii, ar trebui să căutăm soluții simple, flexible, funcționale, care să ajute în aceste vremuri funcționarea și împlinirea mandatului Bisericii, nu să complice și mai mult viața bisericii.
Gheorghe Rițișan s-a născut în 1960, în orașul Gherla, jud. Cluj. În 1987 s-a căsătorit cu Irina și au împreună doua fete – Irisa-Iulia și Lea-Priscila – ambele căsătorite. În 1992 a absolvit Seminarul Teologic Penticostal din București, iar în 1995 a obținut licența în teologie pastorală la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Facultatea de Teologie Reformată. În 1992 a fost ordinat păstor în cadrul Cultului Creștin Penticostal din România. Începând cu același an și până în 2008 a slujit ca păstor și plantator de biserici în județul Constanța. Din anul 2008 este președintele Agenției Penticostale de Misiune Externă.
- Liderul ca ispravnic - decembrie 20, 2021
- Pledoarie pentru integritate - aprilie 16, 2021
- Între două puteri: Duhul Sfânt și banii - iulie 24, 2020
