…Și nu știi că ești […] gol, te sfătuiesc să cumperi de la mine […] haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale… Apocalipsa 3:17-18
Anunțul făcut de doi cunoscuți autori creștini, Joshua Harris (autorul bestseller-ului I Kissed Dating Goodbye – Adio Amoruri în limba română) și Marty Sampson (compozitor și interpret pentru Hillsong Worship, Hillsong United, Delirious și Young & Free) că au renunțat la credința creștină a cutremurat puternic lumea evanghelică occidentală în ultimele săptămâni. Zeci de mii de fani ai lor au fost uluiți. Apologeți și teologi au încercat să explice fenomenul și au venit cu fel de fel de soluții pentru ca astfel de situații să fie cât mai rare în viitor.
Eu nu îi cunosc pe acești autori. Nu am citit cartea lui Harris, dar am ascultat cunoscutul All I need is You al lui Sampson. Așadar, ar fi necuviincios să mă pronunț asupra cauzelor care au dus la căderea lor de la credință și să le dau sfaturi. Însă nu pot să nu remarc faptul că, în ultimii ani, mulți lideri creștini cunoscuți, “de succes” – cum obișnuim noi să spunem – au căzut de la credință. În cele mai multe situații, cei din apropierea acestor oameni, și-au dat seama că ceva nu este în regulă cu ei, dar nu avut curajul să îi confrunte. Le era greu să se atingă de acești titani ai credinței care au avut grijă să își țeasă în jurul personalității lor o aură strălucitoare de superspiritualitate și de sfințenie.
Reflectând la cele de mai sus mi-am adus aminte de frumoasa poveste a lui Hans Christian Andersen, pe care trebuie neapărat să o (re)citiți, Hainele cele noi ale împăratului. În procesiunea prin oraș a acestui împărat, care dorea să le arate supușilor lui noile haine țesute de niște meșteri dibaci – haine care nu puteau fi văzute de cei nevrednici și proști – toți curtenii, toți oamenii de stat, mulțimea toată își exprima zgomotos admirația față de aceste haine noi ale împăratului: cât de bine stăteau pe el, ce culori vii erau în țesătură, cum străluceau firele de aur, ce bine cădeau faldurile… Dacă nu și-ar fi arătat admirația ar fi demonstrat că sunt nevrednici sau proști. Pe de altă parte ochii lor vedeau realitatea: împăratul nu purta nicio haină…
Sărbătoarea împăratului a fost stricată însă de un copilaș din mulțime, nefamiliarizat cu politica de la curte, cu ce se poate spune și cu ce nu poate fi spus, care chicotind a strigat cu glas tare, amuzat: „Împăratul e gol!”
Mi s-a întâmplat de multe ori (și cred că și vouă) ca, ascultând pe cineva cântând în biserică sau la vreun concert creștin, să rostesc în gând: „Cântărețul e gol!”. Sau, invitat să ascult un mare vorbitor, să îmi spun mie însumi: „Predicatorul e gol!”; „Evanghelistul e gol!”. Cu siguranță că au fost situații în care, atunci când eu însumi am predicat, anumiți ascultători să își spună: „Ghiță e gol!”.
Nu ar trebui, așadar, ca titlul editorialului să ne inducă ideea că doar cântăreții sau liderii de închinare pot ajunge goi. Goi pot ajunge, înspăimântător de ușor, chiar păstorii noștri sau liderii naționali ai bisericii lui Hristos. Goi pot ajunge celebrii evangheliști, invitați să predice la fiecare eveniment național major sau misionarii care se sacrifică să ducă Vestea Bună la popoare neatinse.
Ca unul care am promovat formele mai moderne de închinare, care am avut de pătimit pentru asta, cred că am și dreptul să readuc în discuție chestiuni pe care, nu de puține ori le-am accentuat atunci când am fost implicat în formarea liderilor de închinare, pentru a evita rușinoasele ipostaze de goliciune în care s-ar putea trezi uneori, nu numai ei, dar și orice lider creștin.
Așadar, cred că este esențial ca închinătorul (predicatorul, misionarul, evanghelistul) să se asigure în mod continuu, că slujirea lui are în centru singurul subiect al închinării – Dumnezeu! David, unul dintre cei mai cunoscuți și mai sinceri închinători, a avut acces la închinarea din cer, descrisă mai apoi în Apocalipsa (4:8), și a înțeles acest adevăr. El a creat un grup foarte mare de închinători, după modelul din cer, care trebuiau să stea înaintea chivotului și să Îl laude pe Dumnezeu necurmat, zi și noapte (1 Cronici 16:37).
Închinarea, așadar, nu avea de-a face cu audiența, ci cu Cel vrednic să fie lăudat.
Goliciunea de azi a cântăreților (predicatorilor, păstorilor) vine în principal din faptul că ei nu mai sunt focalizați pe Domnul, ca subiect al închinării. Ei sunt preocupați de audiență. Cântările sunt pentru audiență.
Am avut un primar la Cluj, cu ceva timp în urmă, care declara că el nu se coboară din pat pentru un „comision” mai mic de zece mii de euro. Cu durere trebuie să o spunem, că sunt cântăreți, predicatori, evangheliști care nu se coboară din pat pentru mai puțin de cinci sute de ascultători. Nu e de mirare că ajung goi.
Legat oarecum de cele spuse mai sus este important, mai apoi, ca închinătorul (sau predicatorul, păstorul, misionarul) să rămână loial singurului Dumnezeu adevărat. El este un Dumnezeu gelos. Loialitatea este nenegociabilă.
Din păcate, anumiți lideri creștini de azi ajung goi, deoarece, în mod subtil, s-au lăsat seduși de dumnezeii veacului nostru. De pe buzele lor Numele Domnului este încă rostit, dar viața de zi cu zi arată că lucrurile care îi preocupă cel mai mult sunt de fapt succesul, faima, aspectul fizic sau banii. E suficient să vă uitați pe un afiș care promovează un eveniment creștin. În ultimii ani numele lui Hristos a dispărut complet de pe aproape orice afiș. Tronează însă evident, sfidătoare, poza „photoshopată” a starului care va cânta (sau predica) și numele lui.
Nu în ultimul rând, ar trebui să fie un acord deplin între ceea ce cântă închinătorul (sau predică păstorul) și ceea ce trăiește. Îmi vin acum în minte frumoasele versuri scrise de Sorin Nicolae:
Să cântăm ce trăim,
Să trăim ce cântăm,
Să se vadă în noi viața lui Isus.
Pe vremuri, textele multora dintre cântările noastre erau dogmatice. Exprimau ceea ce credeam noi despre El. Erau de fapt doctrină pusă în versuri sau pasaje (texte) biblice versificate. Erau doar despre El și despre căutările și nevoirile noastre în a-L sluji. Acum, multe dintre cântecele noastre conțin niște declarații atât de triumfaliste despre noi în relația cu El, cu diavolul și cu lumea, încât, chiar eu, care mă consider un creștin matur și cu un pic de experiență în umblarea cu Domnul, nu le pot cânta.
Când aud sute și mii de credincioși cântând cum îl zdrobesc sub picioarele lor pe diavolul, cum sunt gata să ducă gloria Domnului până la marginile pământului, cum sunt gata să moară pentru El, să trăiască în sfințenie absolută, am impresia că fac parte din cea mai pură, dedicată și curajoasă generație de creștini care a trăit vreodată pe pământ. Când mă gândesc însă că o parte dintre acești închinători nu vor mai avea pe buze Numele Lui decât peste o săptămână sau două, când vor reveni pentru un alt set de cântări triumfaliste, mă înfior.
Cred că nu mințim niciodată mai mult decât o facem, inconștient desigur, atunci când cântăm.
Or această inadvertență între ceea ce cântăm (sau predicăm) și ceea ce trăim creează, în timp, o formă de schizofrenie spirituală atât de acută încât ea va conduce în final, inevitabil, la pierderea credinței sau doar mimarea ei. Mă doare și sufăr aproape de fiecare dată când un lider creștin cade sau își pierde credința. Mă doare știind că mulți credincioși sinceri din jurul lor se clatină, că necredincioșii se bucură, iar onoarea Domnului are de suferit.
Ar fi poate mai rare aceste accidente dacă ne-am aminti mereu că Domnul, El și numai El, este rațiunea existenței și a slujirii noastre, dacă ne-am opri mai des și am reflecta la viața noastră să ne asigurăm că inima nu ne-a fost sedusă de dumnezeii veacului nostru, dacă neam dori să fim integri mai mult decât a avea succes sau faimă.
Ar fi mai rare căderile dacă am fi mai curajoși, mai plini de compasiune, mai iubitori și le-am spune celor de lângă noi, celor care sunt mai expuși pericolelor: „Prietene, cred că ai avea nevoie de o haină!”
**Editorial apărut în revista Noi Frontiere, vol. XVI, nr. 4, iulie-august 2019
Gheorghe Rițișan s-a născut în 1960, în orașul Gherla, jud. Cluj. În 1987 s-a căsătorit cu Irina și au împreună doua fete – Irisa-Iulia și Lea-Priscila – ambele căsătorite. În 1992 a absolvit Seminarul Teologic Penticostal din București, iar în 1995 a obținut licența în teologie pastorală la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Facultatea de Teologie Reformată. În 1992 a fost ordinat păstor în cadrul Cultului Creștin Penticostal din România. Începând cu același an și până în 2008 a slujit ca păstor și plantator de biserici în județul Constanța. Din anul 2008 este președintele Agenției Penticostale de Misiune Externă.
- Liderul ca ispravnic - decembrie 20, 2021
- Pledoarie pentru integritate - aprilie 16, 2021
- Între două puteri: Duhul Sfânt și banii - iulie 24, 2020
