Mi-a luat ceva timp să mă hotărăsc dacă să scriu acest articol sau nu, dar până la urmă m-am hotărât. Cine știe dacă nu va ieși ceva bun din el?
Frământările și întrebările pe care le voi expune nu au rolul de a furniza răspunsuri dogmatice ci doar de a încuraja gândirea liberă și dezbaterea constructivă.
În calitate de conducători de biserică, deseori ne confruntăm cu cerința uceniciei care reiese de pe paginile scripturii. Ucenicia este, în mod clar, singura modalitate prin care putem duce mai departe mandatul încredințat de Domnul Isus Hristos. De aceea, una din temele conferințelor ProLider a fost centrată pe reașezarea uceniciei în centrul vieții bisericii locale. Cu toate acestea, nu odată m-am confruntat cu dificultatea de a discerne între așteptările realiste și cele nerealiste legate de modul în care eu, ca lider, reușesc să fac ucenicie. Frământarea aceasta are la bază mai multe probleme ce trebuie rezolvate de fiecare dintre noi în contextul său unic.
În majoritatea materialelor care tratează ucenicia, modelele de referință sunt Domnul Isus Hristos și apostolul Pavel. Ceea ce mie mi se pare că scapă din vedere sunt limitele aplicative ale acestor modele. Înainte să culegeți pietrele și să aprindeți rugul, aveți răbdare să citiți mai departe.
- Problema familiei
Atât Domnul Isus cât și Pavel nu au fost căsătoriți, ceea ce reprezintă o diferență majoră între ei și majoritatea liderilor de biserici. Dacă nu ținem cont de implicațiile acestei diferențe, ne vom trezi destul de repede puși în imposibilitatea de a împlinii cerințele „uceniciei biblice” fără a plăti prețuri mari în familie.
Modul în care se aplică principiul uceniciei plecând de la viața lui Isus și a lui Pavel este de multe ori nerealist. Atât Domnul Isus cât și apostolul Pavel s-au dedicat fără rezerve unei ucenicii intensive de 24 de ore din 24 și șapte zile din șapte. În acest timp ei și-au împărtășit viețile cu ucenicii într-un mod unic – aș spune eu – și imposibil pentru cei mai mulți dintre slujitorii bisericești care au familii. Pentru Domnul Isus și Pavel, ucenicii erau „familia” lor, ceea ce nu putem spune despre cei mai mulți dintre noi.
Mă întreb cum au reușit prezbiterii bisericilor locale, înființate de Pavel, să întrupeze ucenicia în condițiile în care lucrau la câmp sau practicau vreun meșteșug și aveau grijă și de familiile lor? Cum arăta oare împlinirea poruncii facerii de ucenici în cazul celor care aveau la dispoziție un timp liber foarte limitat?
- Problema serviciului
O altă problemă de care trebuie să ținem cont este aceea a ocupației zilnice din care ne câștigăm pâinea. Atât Domnul Isus cât și apostolul Pavel s-au dedicat unei slujiri itinerante, în timp ce de nevoile lor fizice – de cele mai multe ori – s-au îngrijit însoțitorii acestora. Apostolul Pavel a avut câteva excepții de la această regulă, când a lucrat la facerea de corturi, dar numai până când i-au venit însoțitorii astfel ca el să se poată dedica cu totul predicării.
Astfel, toți liderii de biserici care nu sunt full-time, trebuie să împartă timpul rămas după serviciu cu familia și biserica. Iar când vorbim de timpul dedicat bisericii acesta se împarte în timpul necesar pregătirii predicii și timpul dedicat programelor acesteia. În timpul astfel rămas ei ar trebui să practice ucenicia biblică, investind personal într-un anumit număr de ucenici.
A devenit lesne de observat în ce constă dificultatea problemei.
- Problema diferenței modului de slujire
Deja „aud” pe unii dintre voi ridicând problema liderilor sau slujitorilor full-time. Aceștia ar trebui să aibă timp pentru ucenicia biblică, nu-i așa? Haideți să explorăm și timpul celor angajați cu normă întreagă în cadrul bisericii. Un lucru foarte clar este acela că cei mai mulți dintre ei au familii, problemă ridicată la punctul unu al acestui articol. Dar ceea ce scapă celor mai mulți din vedere, este diferența dintre modul de slujire al Domnului Isus și al lui Pavel și cel al liderilor contemporani.
Domnul Isus și Pavel nu au avut de construit sau de administrat clădirea vreunei biserici, deoarece pe vremea lor, credincioșii se adunau de obicei în casele mari ale celor mai înstăriți dintre ei. Astfel biserica nu a avea o clădire proprie, ca cele mai multe de astăzi. De asemenea, atât Domnul Isus și Pavel nu au avut de-a face cu contabilitatea, plătirea facturilor, organizarea departamentelor, școala duminicală, corul, fanfara sau echipa de laudă și închinare, echipa de predicare sau echipa pastorală, serile de tineret, întâlnirile surorilor, crearea și administrarea studiilor biblice, organizarea grupelor de casă, sistemele de sunet și video, aerul condiționat și încălzirea, iluminatul sălii, formularele de 2% sau colecta duminicală, legăturile cu Cultul și multe alte activități care sunt comune celor mai multe biserici moderne.
Desigur, se vor găsi destui care să dezbată asupra a ce trebuie sau nu trebuie să constituie activitatea unei biserici, dar cred că a devenit foarte clar că nici cei angajați cu normă întreagă nu pot imita în totalitate modelul de ucenicie practicată de Domnul Isus sau Pavel.
- Problema unicității proprii
Acesta este probabil unul din cei mai neglijați factori din cei prezentați aici. Modul în care înțelegem practicarea uceniciei este profund influențat de unicitatea fiecăruia. Această unicitate are la bază mai mulți factori din care enumăr:
a. Temperamentul propriu
Nu comite eroarea de a credere că atât introvertitul cât și extrovertitul vor practica ucenicia în același mod. Ucenicia este profund relațională, dar modul de relaționare al unui melancolic va fi foarte diferit de cel al unui sanguin. Neacceptarea acestui fapt poate crea multe tensiuni inutile și ne poate împinge să imităm ceea ce fac alții dar fără să obținem rezultatele lor.
b. Contextul familial propriu
Ucenicia necesită mult timp și energie, lucru care afectează mai mult sau mai puțin relația cu propria familie. În timp ce unele familii pot absorbi mai multă tensiune, altele au o capacitatea mai redusă de a absorbi tensiunile create de presiunea uceniciei asupra dinamicii lor.
Lucrul acesta depinde de unicitatea fiecărei familii, iar liderul ar trebui să fie conștient de cât și ce poate „suporta” familia sa fără daune colaterale.
c. Darurile de slujire proprii
Deși toți am fost chemați să practicăm ucenicia, totuși nu toți avem aceleași daruri de slujire, lucru care influențează modul în care facem ucenici. Personal eu cred că modul în care evanghelistul face ucenicie este diferit de cel în care face ucenicie învățătorul sau mijlocitorul, ca să dau doar câteva exemple.
d. Aria slujirii
Deoarece ucenicia necesită timp și energie, devine clar că cel care are o arie de slujire mai largă, va avea mai puțin timp și energie decât cel cu o arie de slujire mai mică. Cu cât slujitorul are mai multe responsabilități ce depășesc aria bisericii locale cu atât îi va veni mai greu să găsească timpul și energia necesare investiției personale în ucenici, lucru care va necesita mai multă programare și mai puțină flexibilitate, mai multă organizare și mai puțină spontaneitate.
Toate cele scrise mai sus nu au avut rolul de a diminua necesitatea extraordinară a practicării uceniciei biblice în biserica contemporană, ci doar de a nuanța problema și de a evidenția o parte din factorii ce intervin în împlinirea acestei porunci a Domnului Isus. De multe ori, în încercarea de a restaura întâietatea uceniciei în viața bisericii, putem ajunge să promovăm modele rigide de ucenicie, care nu țin cont de factorii enumerați mai sus. Astfel creăm presiuni nesănătoase prin comparații nedrepte și nerealiste sau chiar ajungem să condamnăm nevinovați ca fariseii de altă dată. De fapt, esența problemei cred că este tocmai comparațiile dintre diferitele moduri în care unii sau alții facem ucenicie, comparații ce au tendința de a „legifera” unicitatea proprie și de a „desființa” unicitatea celuilalt.
Care este ieșirea din această situație?
Pe de o parte să nu abandonăm cu nici un chip porunca facerii de ucenici care înseamnă mult mai mult decât participarea la programele bisericii, iar pe de altă parte să ținem cont de factorii unici ce ne deosebesc de Isus și Pavel precum și pe unii de alții. Doar păstrând acest echilibru sănătos dintre porunca biblică și situația unică a fiecăruia vom putea să slujim eficient biserica și să împlinim cu credincioșie mandatul încredințat de Domnul Isus Hristos.
Funieru Laurențiu, născut pe 25 noiembrie 1964. Actualmente locuiește în Târgoviște unde slujește full-time de peste 10 ani în cadrul Bisericii Efraim. A absolvit Institutul de petrol și Gaze în anul 1991. În timpul studenției l-a cunoscut pe Dumnezeu, lucru care i-a transformat viața. După 10 ani de la convertire a simțit chemarea lui Dumnezeu pentru slujire, dedicându-se cu normă întreagă acesteia. A –absolvit un Master of Arts în anul 2013 de la TCM International Institute. La ora actuală slujește în cadrul echipei de conducere a bisericii Efraim ocupându-se cu predicarea, crearea de materiale pentru studiu și planificare strategică.
- Atenție, pericol! - aprilie 9, 2021
- A fi sau a nu fi… vaccinat! - ianuarie 8, 2021
- Vârstele echipei - octombrie 9, 2020
