În copilărie am asistat la un episod haios oferit de un bețivan și calul său. Acesta, cocoțat cu nestatornicie în căruță, încerca să își motiveze animalul să pornească la drum, dându-i strașnice bice pe al căror efect îl anula imediat cu struniri hotărâte din hățuri. Atunci m-am amuzat cu entuziasm copilăresc. Azi însă, când văd același soi de apucături la oameni cu mintea limpede, în relație cu subalternii lor, mă încearcă alt fel de sentimente pe care nu aș vrea să le dezvălui aici.

Să fii lider într-o poziție secundară poate fi extrem de frustrant când coordonatorul îți cenzurează fiecare idee sau te apostrofează la fiecare gest. Poate fi însă și o mare plăcere când lucrezi cu un conducător care știe să pună în valoare abilitățile și pasiunea ce țin de zona specifică de conducere. Cadrul favorabil care se creează dă aripi liderului secund, făcându-l mai creativ și mai dedicat domeniului pe care îl conduce. Dacă în articolul precedent am vorbit despre mediul nefavorabil, acum vom scruta puțin orizonturile bucuriei de a fi în poziția de copilot. Pot identifica cel puțin două motive de bucurie:

1. Semnificație împărtășită. Când liderul lângă care slujești este o persoană respectată și apreciată, acest simplu fapt te aduce într-o poziție de autoritate și respect. Sunt etape ale slujirii când cea mai bună sau cea mai la îndemână carte de vizită este dată de asocierea cu un anumit lider. Bineînțeles că oricine își dorește să depășească la un moment dat această etapă, însă în anumite situații asocierea cu numele unui slujitor de calibru netezește căi și deschide uși de oportunități nebănuite. Vă vin în minte exemple biblice de astfel de asocieri? Mie da, destule.

2. Potențial mai mare de excelență. Când ești răspunzător doar de un domeniu al slujirii ai toate premisele să îți focalizezi atenția și energiile pe dezvoltarea personală și ridicarea gradului de excelență al slujirii pe care o faci. Dacă liderul principal trebuie să aibă atenție distributivă, acoperind în procesul de coordonare toate domeniile, fără nerealista pretenție de a fi el cel mai tare din parcare în fiecare dintre zonele coordonate, liderul secund poate atinge dezideratul excelenței. De aceea excelența liderului prim depinde în mod direct de excelența celui/celor din poziții secundare. Împăratul David ne este cunoscut ca un personaj al bătăliilor câștigate. Dar lăsând la o parte episodul cu Goliat, oare unde identificăm secretul victoriilor sale nenumărate (pe lângă evidenta relație cu Domnul)? Oare nu în vitejii cu care s-a înconjurat? A fost David în stare să răpună sute de inamici dintr-o răsucire de suliță? Nu și Da. Nu, în sensul că ar fi răsucit el însuși sulița. Da, în sensul că asociații lui au fost în stare de așa ceva. Nivelul de excelență al asociaților este cel mai bun compliment pentru coordonator.

Pot să identific momente în slujirea mea când de pe poziția secundară pe care o ocupam în slujire am exclamat cu bucurie: ce bine că nu sunt numărul unu. Dar de ce ar exclama cineva astfel de vorbe fără să fie ipocrit? Ție ți s-a întâmplat? Din ce motive?