Pastorația poate fi privită din două perspective, aceea a dirijorului sau aceea a antrenorului.
Perspectiva dirijorului este specifică liderilor care cred că ei trebuie să fie „stindardul” fiecărui program al bisericii. Dacă sunt prezenți și nu urcă pe scenă se simt cumva puși la colț. Ba chiar și unii membrii ai bisericii ajung să creadă la fel. Din câte am putut să-mi dau seama, cei mai susceptibili la această abordare sunt păstorii formați în vremea comunismului. Ei simt nevoia să fie emblematici, să fie în luminile rampei, să conducă fiecare program.
Perspectiva antrenorului este mai nouă la noi în țară și de aceea este specifică păstorilor mai tineri sau a celor școliți pe afară. Aceștia nu au această nevoie compulsivă de a apărea pe scenă la fiecare program. Bineînțeles că și ei conduc, dar nu atât de mult prin implicarea excesivă în programul duminical ci prin antrenarea celor care se vor implica personal. Prin aceasta nu vreau să spun că aceștia nu urcă deloc la amvon, ci că ei nu privesc conducerea din perspectiva dirijorului. Concertul nu începe niciodată dacă dirijorul nu este pe podium, dar meciul începe și se joacă fără ca antrenorul să fie printre atacanți.
Cele două perspective au efecte diferite. Dirijorul îi reduce pe toți ceilalți la simpli executanți și poate ajunge să creadă că Dumnezeu îi furnizează doar lui inspirația divină. Nu de puține ori acest tip de pastor dezvoltă un ego periculos de mare. Păstorul dirijor poate ajunge foarte ușor să se gândească la sine prin paradigma „omului lui Dumnezeu”, cel fără de care nimic bun nu se poate întâmpla. El trebuie să fie mereu în centrul atenției și dacă cineva strălucește mai tare ca el la un program poate ajunge să se simtă amenințat.
Păstorul antrenor lucrează mult în spatele scenei. Roadele prestației lui au de-a face cu echipa de slujire pe care o dezvoltă. El conduce prin valorile și standardele implementate în viața liderilor din jurul său. Antrenorul dezvoltă echipa și se bucură de reușitele acesteia. El nu se simte amenințat de succesul și popularitatea celorlalți ci-l percepe ca pe propriul succes.
Pastorația de tip dirijor poate ajunge să plafoneze biserica împiedicând dezvoltarea noilor lideri. Dirijorul poate ajunge să fie ca un stejar sub care nu mai crește nimic. De asemenea un efect vizibil al acestui gen de pastorație este cultul personalității, biserica ajungând să fie identificată cu liderul respectiv. Într-o biserică de acest fel, totul se învârte în jurul păstorului.
Pastorația de tip antrenor dezvoltă biserica deoarece creează un mediu propice dezvoltării noilor lideri. Spre deosebire de dirijorul care ține totul sub bagheta sa, antrenorul permite inițiativa și creativitatea. Lucrul acesta conduce la descentralizarea conducerii și favorizează dezvoltări și ramificații nebănuite ale lucrării. Ucenicia biblică are mai multe șanse să se dezvolte sub conducerea antrenorului decât sub cea a dirijorului.
Acum la încheiere te întreb: Ce fel de lider ești, dirijor sau antrenor?
Funieru Laurențiu, născut pe 25 noiembrie 1964. Actualmente locuiește în Târgoviște unde slujește full-time de peste 10 ani în cadrul Bisericii Efraim. A absolvit Institutul de petrol și Gaze în anul 1991. În timpul studenției l-a cunoscut pe Dumnezeu, lucru care i-a transformat viața. După 10 ani de la convertire a simțit chemarea lui Dumnezeu pentru slujire, dedicându-se cu normă întreagă acesteia. A –absolvit un Master of Arts în anul 2013 de la TCM International Institute. La ora actuală slujește în cadrul echipei de conducere a bisericii Efraim ocupându-se cu predicarea, crearea de materiale pentru studiu și planificare strategică.
- Atenție, pericol! - aprilie 9, 2021
- A fi sau a nu fi… vaccinat! - ianuarie 8, 2021
- Vârstele echipei - octombrie 9, 2020
